De ce scriu doar în română

La 11 ani scriam primele catrene.

Despre Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, deși nu i-am simpatizat niciodată – nici măcar atunci. Catrenele se scriau de la sine, aproape fără intenție. Doi ani mai târziu, din postura de poet cenaclist, câștigam primele mele premii literare.

La 19 ani, pe când cu bacalaureatul -

profil mate-info-intensiv engleză, aveam weekendul plin de evenimente literare. Am încercat și versurile în engleză, dar simțeam c-o fac forțat. Am citit în engleză, apoi am vrut să scriu – degeaba. Am vorbit cu prietenii în engleză, apoi am încercat să scriu – degeaba.

Versurile în engleză erau submediocre.

Spuneam lucruri interesante prin ele, imaginație aveam, la fel aveam și lucruri de spus, dar adevărul este că nu aveam talent literar în engleză. Să fi fost vorba de vocabularul mai sărac? Ei, bine, am plusat pe vocabular, am luat un dicționar – tot degeaba.

Când scriu în engleză nu simt nimic.

Când vorbesc în engleză nu simt nimic. Sunt doar lucruri pe care le fac strict dacă trebuie. Și cât trebuie. Cât mai puțin și cât mai târziu. Dar laud engleza în gura mare: e mult mai frumoasă, mai expresivă, mai directă, mai stilată, mai bogată și – firește – mai folosită față de limba română.

Limba engleză în viața profesională?

Aș face-o doar de nevoie și mai ales n-aș scrie for a living. Însă eu mi-am ales scrisul ca meserie și ca mod de viață, așa că trebuie să scriu în limba în care pot scrie. De aceea scriu exclusiv în română, chiar și cunoscând că a scrie în engleză se plătește mai bine.

În 2017 am fost la un interviu în București unde, după ce am dat mâna și m-am așezat, am aflat că postul implica scrisul doar în limba engleză. Ca într-un reverse video cu acel minut, m-am ridicat, am dat din nou mâna și am ieșit pe ușa pe care am intrat. Am coborât cu liftul cu care am urcat, am mers pe strada pe care am venit, am luat același metrou dar în sens invers, am luat același tren dar în sens invers și am ajuns la loc acasă, în Ploiești. Nimic mai simplu.